"Un copil nu ar trebui să poarte niciodată pe umeri responsabilitățile unui adult."
Poate ai crescut simțindu-te responsabil pentru fericirea celor din jur. Sau poate că, deși erai doar un copil, te simțeai deja ca un adult. Sau poate că de copil ai fost considerat “stâlpul familiei” sau cel care “ține totul împreună”. Dacă aceste lucruri îți sunt familiare, este posibil să fi experimentat parentificarea și acest articol este pentru tine.
❇️ Parentificarea este un proces subtil dar cu impact profund, care are loc atunci când există o inversare a rolurilor între Părinte și Copil, iar copilul este atras în rolul de îngrijitor emoțional, fizic sau logistic al părintelui.
Rolul părintelui este de a oferi iubire, spațiu de explorare, învățare și creștere iar al copilului este de a primi... așa curge fluxul natural al vieții. În parentificare însă, este o dinamică distorsionată în care rolurile copilului și părintelui sunt inversate, copilul dă părintelui mai mult decât primește.
❇️ Să vedem Ce înseamnă să fii un copil parentificat?
Așadar, parentificarea apare atunci când un copil preia sarcini emoționale sau practice care nu ar trebui să-i revină. Aceasta poate fi:
🟣 Parentificare emoțională, atunci când copilul devine sprijinul emoțional al părintelui, îl ascultă, îi oferă consolare și alinare, îi păstrează secretele și chiar își reprimă propriile sentimente pentru a-l face pe adult să se simtă mai bine.
De exemplu, părintele trece prin dificultăți precum anxietatea, depresia, divorțul, problemele în cuplu etc. iar copilul ajunge să devină confidentul sau “terapeutul” părintelui. Parentificarea emoțională poate fi copleșitoare pentru copil deoarece el nu are încă maturitatea emoțională și nici experiența de viață pentru a-și gestiona propriile emoții, cu atât mai puțin pe cele ale unui adult.
Maria, la doar 10 ani, își consola mama de fiecare dată când aceasta plângea după divorț, ascultând-o ore în șir fără să înțeleagă pe deplin situația.
Laura, o fetiță de 11 ani, devenea confidenta mamei care îi povestea despre certurile cu tatăl, cerându-i părtinire, sprijin și încurajare. Acest rol o copleșea și o făcea să se simtă prinsă între cei doi părinți.
Maria a preluat rolul de "adult" care asculta și oferea suport emoțional mamei, în loc să fie copilul care își exprima propriile nevoi și sentimente legate de divorț. Laura a preluat rolul de mediator al conflictelor între părinți (câți copii nu fac asta), responsabilitate care ar fi trebuit să fie în sarcina părinților.
🟣 Parentificare instrumentală, atunci când copilul preia responsabilități practice care sunt de domeniul adulților precum gestionarea finanțelor, organizarea gospodăriei, îngrijirea fraților mai mici sau preluarea altor sarcini practice, care revin de obicei părinților sau îngrijitorilor.
Parentificarea instrumentală interferează cu nevoile copilului de a merge la școală, de a socializa cu colegii, de a fi copil pur și simplu. Sigur că unele din aceste sarcini pot fi adecvate vârstei, dar diferența esențială este dacă aceste responsabilități îl ajută pe copil să-și dezvolte autonomia într-un mod sănătos sau sunt impuse în principal pentru a acoperi nevoile părintelui.
La doar 11 ani, Alexandra își pregătea frații mai mici pentru școală, gătea și se asigura că toată casa era în ordine, deoarece părinții ei lucrau până târziu.
Alexandra a preluat sarcini care ar fi trebuit să fie gestionate de părinți, cum ar fi îngrijirea fraților și organizarea gospodăriei, în loc să aibă timpul necesar pentru joacă, relaționare cu prietenii, dezvoltare și studiu.
❇️ Ce impact are parentificarea asupra unui copil?
Deși poate părea că acești copii devin „responsabili” sau „maturi”, adevărul este că acest proces vine prea devreme și cu un cost emoțional uriaș, întrucât parentificarea poate duce la:
🟣 Pierderea copilăriei: Copilul nu mai are timp pentru joacă, explorare și descoperirea propriei identități.
Maria, acum adult, simte că a ratat bucuriile copilăriei, fiind mereu preocupată de nevoile familiei sale.
🟣 Nevoi reprimate și responsabilitate excesivă: Copiii parentificați învață să-și suprime propriile nevoi și emoții, considerându-le o povară pentru părinți. Când devin adulți, se simt mereu responsabili pentru starea de bine a celorlalți, se simt vinovați când nu pot îndeplini așteptările altora, le este dificil să ceară și au dificultăți în a pune limite.
Radu spune „da” tuturor cererilor de ajutor, chiar dacă este epuizat, de teama că ar dezamăgi.
🟣Probleme de sănătate mentală: Anxietatea, depresia și epuizarea sunt comune la cei care în copilărie au fost obligați să preia responsabilități emoționale sau practice neadecvate vârstei.
Deși parentificarea poate dezvolta abilități precum inteligența emoțională, empatia, responsabilitatea, senzitivitatea, nu trebuie ignorat prețul emoțional pe care copilul îl plătește pentru acestea.
❇️ Cauze ale parentificării pot fi:
🟣 Imaturitatea emoțională a părinților: atunci când părinții sunt imaturi emoțional își privesc copilul ca pe un confident, ca pe un sprijin sau chiar ca pe un părinte substitut, cerându-i să le gestioneze emoțiile și să le ofere siguranță, în loc să fie ei cei care oferă acest suport.
🟣 Responsabilități copleșitoare: atunci când părinții sunt foarte copleșiți de propriile provocări, granițele dintre părinte și copil se estompează, iar părinții încep să-și vadă copilul ca pe un prieten, îngrijitor sau părinte.
🟣 Lipsa de sprijin și suport: părinții care nu au relații de susținere sau un sistem de sprijin puternic își pot înrola copiii să facă acest lucru pentru ei.
🟣 Condiții de sănătate: Părinții care au o afecțiune medicală, o afecțiune mintală sau o tulburare de consum de substanțe (alcool, droguri) au dificultăți să aibă grijă de ei înșiși și de copiii lor. Ca urmare, copilul poate fi forțat să intre în rolul de îngrijitor.
🟣 Abuz în copilărie: Părinții care au fost abuzați în copilărie pot să nu aibă competența emoțională de a-și calma și de a-și regla emoțiile.
🟣 Circumstanțe dificile: Părinții care se confruntă cu circumstanțe dificile, cum ar fi divorțul, decesul unui soț, dificultăți financiare sau imigrarea într-o țară nouă, se pot baza pe copiii lor pentru sprijin.
Înțelegerea motivelor parentificării poate facilita începerea procesului de vindecare. Deși nu putem schimba trecutul, putem să ne eliberăm de povara lui.
❇️ Cum poți începe procesul de vindecare?
Dacă ai experimentat trauma parentificării (da, este o traumă), iată câțiva pași care te pot ajuta:
💛 Conștientizează și acceptă experiența. Primul pas este să recunoști că ai trecut printr-o experiență care nu a fost dreaptă față de tine. Nu ai fost „prea sensibil” sau „prea responsabil” – ai fost doar un copil într-o situație nedreaptă.
💛 Învață să pui limite. Este în regulă să spui „nu” și să îți prioritizezi propriile nevoi. Acest proces poate fi dificil, dar este esențial pentru bunăstarea ta.
💛 Caută sprijin terapeutic. Un psihoterapeut te poate sprijini să explorezi cum te-a afectat parentificarea și să găsești strategii pentru a vindeca rănile trecutului.
💛 Redescoperă copilul interior. Dacă ai fost un copil parentifcat, munca cu copilul interior poate fi foarte valoroasă. Parentificarea lasă în urmă un copil interior neglijat, abandonat, copleșit, încărcat de sentimente de anxietate, vinovăție, rușine și nedreptate. Reconectându-te la copilul tău interior, îi poți oferi alinare, compasiune și spațiu pentru a-și exprima durerea și a-și plânge copilăria pierdută. Totodată, îți poți permite să redescoperi bucuria prin joacă, creativitate, timp liber, spontaneitate - lucruri care poate ți-au lipsit cel puțin parțial.
💛 Vindecarea este un proces gradual și nu există o soluție rapidă, dar cu fiecare pas mic pe care îl faci pentru tine, te apropii de o viață mai sănătoasă emoțional și mai echilibrată.
Prin urmare, vindecarea este posibilă și începe cu acceptarea propriei povești. Prin grijă față de tine și sprijin adecvat, poți descoperi libertatea de a-ți trăi viața cu autenticitate, definindu-ți propria identitate și construind relații bazate pe echilibru și respect reciproc.
Meriți să fii bine! Ai dreptul să îți trăiești viața proprie, fără povara responsabilităților care nu ți-au aparținut.
Cum ar fi dacă de azi, ai începe să îți oferi ție iubirea și sprijinul, pe care le-ai oferit altora? Cum te-ai simți dacă ți-ai permite, măcar pentru o zi, să nu fii cel care trebuie să aibă grijă de toți? 
Cu drag,
Psihoterapeut Erika Jurescu
